Exerciţii specifice pedagogiei Montessori

Maria Montessori îşi începe activitatea ca medic pediatru, devenind prima femeie medic din Italia. În timpul stagiilor din spitale este impresionată de soarta copiilor cu deficienţe psihice şi ia hotărârea de a se dedica studiilor unor metode pentru recuperarea lor, face studii suplimentare de psihologie şi antropologie sub îndrumarea lui G. Sergi. În 1907, inaugurează prima şcoală montessoriană pentru copiii săraci de la periferia Romei, şcoală numită „Casa dei bambini”. Susţine cursuri şi conferinţe, scrie cărţi de pedagogie, organizează centre de studii montessoriene în toată Europa, dar şi în India ori Sri Lanka. Studiile publicate în cărţile M. Montessori, ce fundamentează metoda, provin dintr-o experienţă pedagogică bogată, susţinute şi valorificate în cercetările ulterioare.

   În perioada interbelică, la noi în ţară, au funcţionat numeroase unităţi preşcolare şi şcolare primare de tip Montessori. Nicolae Titulescu a fost membru de onoare în Comitetul Asociaţiei Internaţionale Montessori, iar în perioada aceea exista Asociaţia Naţională Montessori, avându-l ca preşedinte activ pe marele filosof Constantin Rădulescu-Motru.

   În 1922, la editura Cartea Românească, apare la noi în ţară cartea Metoda Pedagogiei Ştiinţifice aplicată în educaţia celor mici, dar metoda este cunoscută şi aplicată în România mult mai devreme. În 1948, după 40 de ani de la prima apariţie a acestei cărţi în Italia, Maria Montessori reface lucrarea, o restructurează şi adaugă noi capitole sub un alt titlu: Descoperirea copilului.

   Cele trei principii de bază ale metodei sunt: observaţia, fără ideile preconcepute despre cum trebuie să înveţe copilul; mediul pregătit cu materiale specifice, simple; conceptul de libertate individuală. Rolul educatorului montessorian este să recunoască nevoile de dezvoltare ale fiecărui copil, să-i pună  la dispoziţie un mediu adecvat, să înţeleagă nevoia copilului de a repeta activităţile, nevoia lui de mişcare fizică, să recunoască “pragul de intervenţie”, să conducă prin exemplul propriu, să stabilească rutine, să arate respect, să vorbească cu o voce joasă, să aibă o ţinută îngrijită, frumoasă (Millinax, Dinu, 1998).

   Metoda Montessori pretinde că educaţia motorie face parte din însăşi viaţa copiilor, legând-o de activităţile practice de fiecare zi şi de jocurile copiilor, introducând educaţia mişcărilor în ansamblul unic şi indivizibil al formării personalităţii infantile. Copilul fiind într-o mişcare continuă, simţind permanent nevoia de a se mişca în prima copilărie, această situaţie se estompează o dată cu dezvoltarea capacităţii de inhibiţie, care, armonizându-se cu impulsurile motorii, începe să construiască instrumentele destinate a asculta de voinţă (Montessori, 1977).

   Montessori consideră mişcarea ca fiind esenţială pentru viaţă, iar educaţia nu poate fi concepută ca moderatoare sau, mai rău, inhibitoare a mişcării, ci numai ca un ajutor pentru a cheltui bine energia şi pentru a o lăsa să se dezvolte normal (Montessori, 1977).

   „Educaţia mişcărilor ocupă primul loc, pe când învăţarea lucrurilor practice constituie numai o atracţie externă, motivul aparent, care stimulează o necesitate adâncă de organizare” (Montessori, 1977, p. 122).

   Metoda s-a dovedit a fi benefică recuperării copiilor cu deficienţe neuromotorii atât pentru dezvoltarea motricităţii globale şi fine, dar şi pentru învăţarea activităţilor practice cotidiene.

   Adaptarea şi specificitatea mediului de joacă interior montessorian are efecte stimulatoare pentru copiii cu deficienţe neuromotorii, deoarece, dată fiind capacitatea lor redusă de mişcare, aranjarea în mod adecvat a obiectelor şi a jucăriilor a facilitat activităţile motrice şi senzoriale la aceşti copii (explorarea şi manipularea jucăriilor).

   În cadrul metodei Montessori se regăsesc teorii ale analizei şi organizării mişcării, multe tehnici de „intervenţie” psihomotorie; mai degrabă de non-intervenţie, deoarece unul dintre principiile montessoriene susţine acţiunea limitată a adultului asupra copilului, lăsând acestuia din urmă posibilitatea de a se dezvolta. Rolul adultului în educaţia copiilor constă, conform principiilor montessoriene, în oferirea mijloacelor necesare, crearea şi pregătirea unei ambianţe asemănătoare celei din viaţă (Montesori, 1977).

Exerciţii pentru creşterea coordonării şi a deprinderilor motrice fine specifice metodei Montessori

·  Copilul utilizează clemele de rufe pentru a prinde şi ridica obiecte de diferite mărimi şi greutăţi de pe masă. Scopul: creşterea forţei musculare la degete şi exersarea prehensiunii.

·  El înşiretează, deschide/închide fermoare, încheie/descheie nasturi, butoniere, leagă panglici şi eşarfe, folosind ca material ramele specifice Montessori. Scopul acestor exerciţii: însuşirea deprinderilor de îmbrăcare (acţiuni motorii succesive), creşterea coordonării bimanuale şi a coordonării globale.

·  Copilul înşiră mărgele pe o sfoară, deapănă firul pe un ghem. Exerciţiile sunt utile pentru creşterea coordonării bimanuale şi oculomanuale.

·  Copilul aşează diverse obiecte (nasturi, dopuri, mărgele) pe un material textil de dimensiuni A4, în linie, de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Obiectivele urmărite:  formarea deprinderilor de prescriere şi de organizare a spaţiului grafic.

·  Copilul introduce obiecte (mărgele, bile) într-o sticlă. Exerciţiul este folositor pentru formarea pensei de fineţe (bidigitale), pentru creşterea coordonării bimanuale şi oculomanuale.

·  Copilul introduce obiecte de diverse forme în căsuţe corespunzătoare (joc de incastru cu cilindrii şi blocurile). Seriile acestor materiale de joc variază gradual printr-o dimensiune (înălţime), două dimensiuni (diametru şi înălţime).

Alte  activităţi motrice propuse de Montessori se referă la învăţarea folosirii unor obiecte cotidiene: închiderea-deschiderea unei uşi folosind clanţa şi cheia, unor sertare, dulapuri, răsfoirea unei cărţi, deschiderea unor cutii, borcane, aşezarea pe un scaun, ridicarea de pe un scaun, mutarea unor obiecte mici şi aranjarea lor pe rafturi, deplasarea prin împingere-tragere a unor obiecte mici de mobilier (scăunele, plăci pentru joc) prin sala de grupă fără a lovi alte obiecte sau persoane. Spălarea a unor obiecte, suprafeţe de joc, jucării, stoarcerea materialelor ude şi întinderea lor pe sfoară la uscat, împăturirea hăinuţelor şi aşezarea lor în dulapuri antrenează coordonarea bimanuală şi conduce la formarea unor deprinderi.  Toate aceste acţiuni sunt exersate în cadrul unor jocuri, apoi se introduc în viaţa practică în cât mai diverse situaţii.

Oferiţi copiilor posibilitatea de a se juca cu produse din alimentaţie şi de a găti. Încurajaţi copiii să folosească vesela, tacâmurile şi aparatele electrocasnice sub supravegherea adulţilor.
Seturi de exercitii montessoriene pe diferite sfere de dezvoltare in cartea Copilul si motricitatea. ed. a II-a