O taxonomie a educatiei psihomotorii

I. Schema corporală - percepţia propriului corp, disocierea propriului corp de restul spaţiului şi raportarea corpului la spaţiul apropiat; - cunoaşterea corpului (reprezentări); - consolidarea lateralităţii. II. Motricitate globală - conduite motrice de bază; - deprinderi motrice grosiere, explorarea nemijlocită a spaţiului, cunoaşterea funcţiilor motrice, acţiune vs. non-acţiune, reprezentări kinestezice; - echilibru. III. Educaţia senzorială - discriminare tactilă (cutanată, termică), stereognozie; - educarea senzorială proprioceptivă şi kinestezică; - educaţie perceptivă vizuală, auditivă, gustativă, olfactivă. IV. Motricitate fină (cu componenta lateralitate pentru mână) - prehensiune (prindere, eliberare, transfer); - deprinderi motrice fine: îndoit hârtie, decupat, înşirat mărgele, depănat pe ghem, modelaj etc. - gesturi şi praxii: îmbrăcare, hrănire, igienă corporală; - abităţi grafice: desen, scris. V. Structurare spaţială - învăţarea termenilor spaţiali (legată de acţiunea motrică prin orientarea corpului în spaţiu), formarea reprezentărilor spaţiale - operarea cu noţiuni spaţiale: perceperea corectă a poziţiilor, aprecierea suprafeţelor, distanţelor, relaţii spaţiale; - adaptare posturală în funcţie de spaţiu sau de sarcina de îndeplinit: parcurgerea unui traseu (pentru consolidarea reprezentărilor spaţiale); - organizarea abilităţilor grafice în spaţiul delimitat: foaie, caiet sau tablă. VI. Structurare temporală şi ritm - însuşirea noţiunilor temporale, ordonarea diferitelor momente ale timpului, fracţionarea timpului, durate, ciclicitate; - asocieri între gesturi şi momente cronologice: zi, săptămână, lună, anotimp, an; - formarea reprezentărilor temporale, operarea cu noţiuni temporale, planificarea timpului; - percepţia diferenţiată a sunetelor ritmice, de succesiune ritmică, de reproducerea ritmului (verbal şi kinestezic), acţiune vs. non-acţiune. VII. Formarea comportamentului de operare - formarea comportamentului de identificare/recunoaştere: obiecte, culori, forme; - formarea comportamentului de discriminare: cromatică, fonetică; - formarea capacităţii de categorizare: asociere pe diverse criterii (similaritate prin comparare), seriere, clasificare, ordonare, ierarhizare (stabilirea relaţiilor de mărime, volume, distanţe; - operare cu conceptul de număr, calcul; - rezolvare de probleme: prin planificare, analiză, căutare de strategii (transpunere, inversare, reproducere la altă scară etc.), combinaţii, raţionamente etc. Programul cu exercitii si activitati psihomotorii in cartea Copilul si Motricitatea, editia a II-a.

Exerciţii specifice pedagogiei Montessori

Maria Montessori îşi începe activitatea ca medic pediatru, devenind prima femeie medic din Italia. În timpul stagiilor din spitale este impresionată de soarta copiilor cu deficienţe psihice şi ia hotărârea de a se dedica studiilor unor metode pentru recuperarea lor, face studii suplimentare de psihologie şi antropologie sub îndrumarea lui G. Sergi. În 1907, inaugurează prima şcoală montessoriană pentru copiii săraci de la periferia Romei, şcoală numită „Casa dei bambini”. Susţine cursuri şi conferinţe, scrie cărţi de pedagogie, organizează centre de studii montessoriene în toată Europa, dar şi în India ori Sri Lanka. Studiile publicate în cărţile M. Montessori, ce fundamentează metoda, provin dintr-o experienţă pedagogică bogată, susţinute şi valorificate în cercetările ulterioare.

   În perioada interbelică, la noi în ţară, au funcţionat numeroase unităţi preşcolare şi şcolare primare de tip Montessori. Nicolae Titulescu a fost membru de onoare în Comitetul Asociaţiei Internaţionale Montessori, iar în perioada aceea exista Asociaţia Naţională Montessori, avându-l ca preşedinte activ pe marele filosof Constantin Rădulescu-Motru.

   În 1922, la editura Cartea Românească, apare la noi în ţară cartea Metoda Pedagogiei Ştiinţifice aplicată în educaţia celor mici, dar metoda este cunoscută şi aplicată în România mult mai devreme. În 1948, după 40 de ani de la prima apariţie a acestei cărţi în Italia, Maria Montessori reface lucrarea, o restructurează şi adaugă noi capitole sub un alt titlu: Descoperirea copilului.

   Cele trei principii de bază ale metodei sunt: observaţia, fără ideile preconcepute despre cum trebuie să înveţe copilul; mediul pregătit cu materiale specifice, simple; conceptul de libertate individuală. Rolul educatorului montessorian este să recunoască nevoile de dezvoltare ale fiecărui copil, să-i pună  la dispoziţie un mediu adecvat, să înţeleagă nevoia copilului de a repeta activităţile, nevoia lui de mişcare fizică, să recunoască “pragul de intervenţie”, să conducă prin exemplul propriu, să stabilească rutine, să arate respect, să vorbească cu o voce joasă, să aibă o ţinută îngrijită, frumoasă (Millinax, Dinu, 1998).

   Metoda Montessori pretinde că educaţia motorie face parte din însăşi viaţa copiilor, legând-o de activităţile practice de fiecare zi şi de jocurile copiilor, introducând educaţia mişcărilor în ansamblul unic şi indivizibil al formării personalităţii infantile. Copilul fiind într-o mişcare continuă, simţind permanent nevoia de a se mişca în prima copilărie, această situaţie se estompează o dată cu dezvoltarea capacităţii de inhibiţie, care, armonizându-se cu impulsurile motorii, începe să construiască instrumentele destinate a asculta de voinţă (Montessori, 1977).

   Montessori consideră mişcarea ca fiind esenţială pentru viaţă, iar educaţia nu poate fi concepută ca moderatoare sau, mai rău, inhibitoare a mişcării, ci numai ca un ajutor pentru a cheltui bine energia şi pentru a o lăsa să se dezvolte normal (Montessori, 1977).

   „Educaţia mişcărilor ocupă primul loc, pe când învăţarea lucrurilor practice constituie numai o atracţie externă, motivul aparent, care stimulează o necesitate adâncă de organizare” (Montessori, 1977, p. 122).

   Metoda s-a dovedit a fi benefică recuperării copiilor cu deficienţe neuromotorii atât pentru dezvoltarea motricităţii globale şi fine, dar şi pentru învăţarea activităţilor practice cotidiene.

   Adaptarea şi specificitatea mediului de joacă interior montessorian are efecte stimulatoare pentru copiii cu deficienţe neuromotorii, deoarece, dată fiind capacitatea lor redusă de mişcare, aranjarea în mod adecvat a obiectelor şi a jucăriilor a facilitat activităţile motrice şi senzoriale la aceşti copii (explorarea şi manipularea jucăriilor).

   În cadrul metodei Montessori se regăsesc teorii ale analizei şi organizării mişcării, multe tehnici de „intervenţie” psihomotorie; mai degrabă de non-intervenţie, deoarece unul dintre principiile montessoriene susţine acţiunea limitată a adultului asupra copilului, lăsând acestuia din urmă posibilitatea de a se dezvolta. Rolul adultului în educaţia copiilor constă, conform principiilor montessoriene, în oferirea mijloacelor necesare, crearea şi pregătirea unei ambianţe asemănătoare celei din viaţă (Montesori, 1977).

Exerciţii pentru creşterea coordonării şi a deprinderilor motrice fine specifice metodei Montessori

·  Copilul utilizează clemele de rufe pentru a prinde şi ridica obiecte de diferite mărimi şi greutăţi de pe masă. Scopul: creşterea forţei musculare la degete şi exersarea prehensiunii.

·  El înşiretează, deschide/închide fermoare, încheie/descheie nasturi, butoniere, leagă panglici şi eşarfe, folosind ca material ramele specifice Montessori. Scopul acestor exerciţii: însuşirea deprinderilor de îmbrăcare (acţiuni motorii succesive), creşterea coordonării bimanuale şi a coordonării globale.

·  Copilul înşiră mărgele pe o sfoară, deapănă firul pe un ghem. Exerciţiile sunt utile pentru creşterea coordonării bimanuale şi oculomanuale.

·  Copilul aşează diverse obiecte (nasturi, dopuri, mărgele) pe un material textil de dimensiuni A4, în linie, de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Obiectivele urmărite:  formarea deprinderilor de prescriere şi de organizare a spaţiului grafic.

·  Copilul introduce obiecte (mărgele, bile) într-o sticlă. Exerciţiul este folositor pentru formarea pensei de fineţe (bidigitale), pentru creşterea coordonării bimanuale şi oculomanuale.

·  Copilul introduce obiecte de diverse forme în căsuţe corespunzătoare (joc de incastru cu cilindrii şi blocurile). Seriile acestor materiale de joc variază gradual printr-o dimensiune (înălţime), două dimensiuni (diametru şi înălţime).

Alte  activităţi motrice propuse de Montessori se referă la învăţarea folosirii unor obiecte cotidiene: închiderea-deschiderea unei uşi folosind clanţa şi cheia, unor sertare, dulapuri, răsfoirea unei cărţi, deschiderea unor cutii, borcane, aşezarea pe un scaun, ridicarea de pe un scaun, mutarea unor obiecte mici şi aranjarea lor pe rafturi, deplasarea prin împingere-tragere a unor obiecte mici de mobilier (scăunele, plăci pentru joc) prin sala de grupă fără a lovi alte obiecte sau persoane. Spălarea a unor obiecte, suprafeţe de joc, jucării, stoarcerea materialelor ude şi întinderea lor pe sfoară la uscat, împăturirea hăinuţelor şi aşezarea lor în dulapuri antrenează coordonarea bimanuală şi conduce la formarea unor deprinderi.  Toate aceste acţiuni sunt exersate în cadrul unor jocuri, apoi se introduc în viaţa practică în cât mai diverse situaţii.

Oferiţi copiilor posibilitatea de a se juca cu produse din alimentaţie şi de a găti. Încurajaţi copiii să folosească vesela, tacâmurile şi aparatele electrocasnice sub supravegherea adulţilor.
Seturi de exercitii montessoriene pe diferite sfere de dezvoltare in cartea Copilul si motricitatea. ed. a II-a

Copilul şi motricitatea. Program de educare neuromotorie

Kinetoterapeuţii şi psihopedagogii au găsit cartea utilă, cu multe metode moderne de intervenţie.
Au folosit-o ca pe un manual din care au aplicat tehnicile şi exerciţiile cu uşurinţă.
Fiind bogat ilustrată şi cu un limbaj
adaptat publicului larg, cartea a fost
solicitată frecvent de părinţi.

"Lectura manuscrisului a fost o surpriză plăcută; valoarea prezentei lucrări iese în evidenţă, mai ales, dacă avem în vedere că în România nu există abordări ale acestei teme. Alt merit al lucrării este acela că autoarea a vrut şi a reuşit să prezinte un tablou complex al motricităţii copilului în strânsă legătură cu educarea neuromotorie pentru care prezintă o varietate de programe terapeutice şi educative, exerciţii şi tehnici specifice kinetoterapiei. Cartea acordă un spaţiu larg cauzelor care determină deficienţa neuromotorie şi, totodată, oferă metode şi mijloace de educare neuromotorie. Alcătuirea cărţii, modul de prezentare, avansează ideea că autoarea îşi va continua preocupările în domeniu şi că experienţa acumulată îi va permite să ofere şi alte lucrări de specialitate"
Prof. Univ. Dr. Mariana Marolicaru

Jongleria, o formă fascinantă de terapie

Jongleria este o artă veche de peste 4000 de ani, cunoscută în Mesopotamia, Egipt, China Antică. În România, ea este cunoscută mai ales ca parte componentă a spectacolelor de circ şi divertisment. Dacă la origine jongleria era practicată numai de acrobaţi, clowni, saltimbanci pregătiţi special, în ultimele 3 decenii ea a câştigat teren printre amatori; în prezent există în Europa de Vest şi Statele Unite milioane de persoane o practică din plăcere, din dorinţa de a-şi exersa îndemânarea sau de a avea un mod interesant şi distractiv de a-şi petrece timpul liber. Jongleria a fost introdusă în programele de educaţie fizică din şcoli în ţări ca Suedia, Olanda, Belgia.

Acestă formă de acrobaţie bazată pe abilitatea de a manevra diverse obiecte: mingi, bastoane, farfurii, făclii, inele, beţe, are ca rezultat o mişcare armoniasă, cursivă şi spectaculoasă a obiectelor amintite. Există două forme de jonglerie: de distanţă, în care obiectele sunt aruncate şi prinse şi de contact, în care obiectele (de obicei bile de silicon) nu piardă deloc contactul cu corpul jongleurului. Jongleria poate fi combinată cu elemente de acrobaţie şi echilibristică. 

Jongleria se practică individual sau în grup. Dacă nu se poate ajunge la aceste performanţe, este suficient să încurajăm copiii să practice elemente de jonglerie pentru a-şi îmbunătăţi capacităţile motrice, pentru amuzament sau ca o formă de joc în cadrul grupului de copii ce stimulează munca în echipă, colaborarea şi schimbul de experienţă. 

Odată devenită un sport de masă, cu antrenamente publice în parcuri, organizată în asociaţii şi cluburi, rezultatele benefice ale jongleriei asupra condiţiei fizice şi mentale au fost remarcate destul de rapid. Printre persoanele deosebit de talentate la jonglerie de află matematicienii şi fizicienii, probabil datorită naturii mentale experimentale  a preocupării lor pentru dimensiuni, relaţii şi traiectorii. Deasemenea, psihologii şi medicii care practică jongleria n-au întârziat să observe şi să analizeze efectele acesteia, potrivit specificului profesiei lor. Dintre rezultate menţionăm câteva:

-          Psihologii au descris jongleria ca pe o „erupţie a emisferei cerebrale drepte în programul celei stângi”, subliniind stimularea inteligenţei spaţiale prin vizualizarea traiectoriilor, şi kinestice prin promovarea controlului motor, a ritmului.

-          Profesorii au observat influenţa jongleriei asupra motricităţii fine la copii, ameliorând dislexia şi disgrafia

-          În 2002, un program de jonglerie implicând 400 de copii suferind de artrită juvenilă s-a derulat sub patronajul Fundaţiei pentru Artrită din Missouri, SUA. Medicii au observat la  participanţi creşterea flexibilităţii articulaţiilor, a coordonării ochi-mână, a diminuării durerilor.

-          James Goldman, terapeut la Rey Hickock Center, Rochester, utilizează cu succes jongleria în recuperarea pacienţilor cu afecţiuni şi leziuni neurologice sau cu limitări ale activităţii fizice. Este o activitate motorie recomandată persoanelor ce folosesc fotoliul rulant, aceştia pot să-şi folosească cu succes mâinile într-o activitate amuzantă.

-          Jongleria stimulează formarea ritmului la copiii cu deficienţe de auz sau/şi tulburări de vorbire, stimulează buna dispoziţie, facilitează agilitatea şi inventivitatea, conduce la creşterea controlului motor, dezvoltă concentrarea şi organizarea mişcărilor, îmbunătăţeşte coordonarea bimanuală şi oculomanuală la copiii cu diverse tulburări de coordonare a motricităţii.

Variante şi exerciţii de jonglerie

·   Pentru început copiii aşezaţi în cerc fac câteva exerciţii de încălzire, îndrumaţi în primele şedinţe de profesor, apoi sunt lăsaţi unul câte unul să conducă acţiunea de încălzire.

·   Încălzirea: se fac mişcări ample pe articulaţiile membrelor superioare (se mobilizează articulaţiile mari, articulaţiile mâinilor şi ale degetelor), sunt antrenat articulaţiile membrelor inferioare (şolduri, genunchi, picioare), apoi trunchiul – mobilizări (rotiri, înclinări laterale, flexii şi extensii), uşoare sărituri pe ambele picioare.

·   Passing-ul: aşezăm copiii faţă în faţă 2 câte 2 pentru a face pase între ei cu eşarfe (baticuri) din voal, apoi cu mingi, cu inele şi ulterior după ce s-au deprins cu passingul, lucrează între ei cu bastoane. Se încep exerciţiile cu eşarfe din voal pentru că au un timp mai lent de cădere şi pot fi prinse mai uşor. 

·   Copiii aşezaţi în cerc îşi pasează de la unul la altul eşarfe sau mingi. La început o singură eşarfă este pasată prin cerc, treptat se introduc din ce în ce mai multe pentru a stimula viteza de reacţie şi atenţia copiilor. 

·   Fiecare copil este încurajat să lucreze individual. El este învăţat să jongleze cu o minge, cu 2 mingi şi în final când deprinde procedeul de jonglat cu cele 2 mingi este învăţat cu 3 mingi. Mingea este aruncată dintr-o mână în alta. Atenţia este îndreptată la început pe o bună aruncare şi apoi pe o prindere corectă. 

·   Pentru asta braţele sunt lipite de corp, cu coatele flectate (la 90º) şi palmele deschise în supinaţie. Mingea se aruncă la o înălţime circa de 20 cm, până la înălţimea ochilor. Palma care urmează să prindă mingea nu se ridică, ci „aşteaptă” ca mingea să cadă lejer în palmă. Încurajaţi copiii să exerseze cât mai mult această deprindere şi apoi treceţi la jonglatul cu 2 mingi. Mingile de jonglerie sunt confecţionate din muşama moale şi colorată, umplute cu seminţe de in sau susan.

·   Învârtirea farfuriei pe băţ este deosebit de spectaculoasă şi uşor de deprins. Este bine să se înceapă cu această deprindere de jonglat, deoarece se învaţă uşor, copiii au astfel satifacţia reuşitei încă din primele şedinţe. Obiectele pentru acest tip de jonglat sunt: un băţ lung de 40 cm, uşor ascuţit la vârf, având grosimea unui creion şi o farfurie din plastic cu bordură circulară pe fund, specifică acestui procedeu. Nu încercaţi cu farfurii obişnuite, mai ales cu cele de porţelan !

·   Pentru început se roteşte lent farfuria în jurul băţului, astfel încât vârful băţului să nu depăşească şi să nu se dezlipească de pe marginea interioară a bordurii farfuriei. 

·   După mai multe rotiri ale farfuriei, se acelerează uşor ritmul de învârtire. Prinzând viteză de rotire farfuria se va menţine la orizontală, moment în care trecem cu o mişcare fermă vârful băţului înspre mijlocul dosului farfuriei.

·   Copiii învaţă mai întâi procedeul cu mâna dreaptă apoi cu mâna stângă

·   Pot „plimba” farfuria de la unul la altul în cerc fixând vârful băţului pe farfuria vecinului şi oferind-o apoi celuilalt vecin, fără a o scăpa de pe băţ.

·   Când farfuria se opreşte din mişcare, ea poate fi învârtită din nou şi continuat jocul.

·   Farfuria se poate arunca în sus şi prinde în vârful băţului din nou.

·   Atenţie: beţele pot provoca accidente! Nu se lasă la îndemâna copiilor decât sub stricta supreveghere a unui adult. Dacă copiii devin agitaţi, profesorul recuperează toate beţele şi poate continua cu alte procedee mai puţin periculoase (eşarfe, mingi). 

·   Jonglatul cu bastoane, este una dintre cele mai complicate procedee de jonglerie. Bastonul, spre deosebire de minge sau inel care pot fi prinse în orice poziţie a obiectului, trebuie prins de mâner. El face cel puţin o rotire în aer înainte de a fi prins. Dacă copilul lucreză individual, aruncă în aer un baston dintr-o mână în alta pentru o singură rotire. Se poate arunca şi prinde cu aceeaşi mână bastonul. Se repetă mult această deprindere până când este exersată cu uşurinţă.

·   cu 2 sau cu 3 bastoane se exersează respectând acelaşi procedeu de aruncare ca şi cu mingile, dar prinderea se face numai de mâner. Bastoanele  fac o singură rotire în aer. După însuşirea acestui procedeu spectaculos, se poate merge mai departe, rotind bastoalele în aer de 2 ori. Este foarte dificil, dar nu imposibil.

·   Aruncarea bastonului de la un copil la altul se face respectând câteva reguli, pentru a evita eventualele acuuidentări: copiii stau faţă în faţă la o distanţă de 3 metri. Bastonul face în acest caz o rotire şi jumătate în aer. Copilul care urmeză să prindă bastonul va ţine braţul şi mâna  îndepărtate în lateral de corp. Copilul care aruncă bastonul va avea ca ţintă mâna întinsă a colegului său. Evitaţi aruncarea directă spre corpul sau spre capul colegului care prinde!

·   După deprinderea procedeului de passing în 2 cu un baston, se trece la aruncarea simultan sau alternativ cu 2 bastoane. Atenţie la copilul care urmează să prindă bastonul; braţul lui trebuie ridicat, mâna pregătită să prindă. Nu aruncaţi cu bastonul, dacă el nu este atent la voi!

·   Jongleria cu inele este la fel de spectaculoasă, iar ca grad de dificultate a execuţiei se situează între jongleria cu mingi şi cea cu bastoane. Inele trebuie prinse, spre deosebire de mingi care practic cad în palme, printr-o priză fermă de marginea lor.

·   Procedeul de învăţare a aruncării este identic (traiectorie) cu cel al mingii. Distanţa la care aruncăm inelele este mult mai înaltă, de aceea practicarea jongleriei este bine să se facă în săli de sport sau în spaţii deschise. 

·   Se începe cu un inel: aruncăm şi prindem cu o mână, apoi aruncăm dintr-o mână în alta, se continuă cu 2 apoi cu 3 inele. Aruncarea de la un copil la altul va respecta procedeul de lucru de la passing-ul cu bastoane. Atenţie la colegul care urmează să prindă inelul! Reglaţi viteza cu care pasaţi inelul, în funcţie de distanţa dintre voi. Se poate ajunge la performanţa de a jongla 2 câte 2 cu 5 -7 inele.

·   Un procedeu uşor de învăţat: un inel susţinut orizontal, se aruncă vertical deasupra lui alt inel învârtit înspre aruncător (printr-o învârtire rapidă, uşor smucită).

·   Inelele se pot rostogoli de la un copil la altul.

·   Aşezate pe jos, pot servi ca şotron

·   Aruncate de la un copil la celălalt, inelele pot fi prinse pe braţ prin strecurarea mâinii prin gaură. Pot exersa acest procedeu copiii care au dificultăţi de prindere, tulburări de coordonare. 

·   jonglatul cu diabolo este puţin mai complicat. Necesită două beţe legate printr-o sfoară şi un diabolo (un mosor de cauciuc de diferite mărimi). Jonglatul constă în menţinerea, alunecarea, învârtirea, aruncarea şi prinderea mosorului (diabolo) pe sfoară fără ca ea să se încâlcească.

·   Pentru început îi învăţăm pe copii cum să menţină şi să învârtă diabolo pe sfoară, apoi să-l facă să alunece pe sfoară de la un băţ la celălalt şi în final să-l arunce în sus şi să-l prindă tot pe sfoară.

·   Copiii mai experimentaţi pot învăţa să arunce diabolo de la unul la celălalt. Procedeele de passing necesită mult antrenament în pereche.

·   Individual se pot face o serie de procedee de alunecare, învârtire şi descâlcire a sforii, fără ca diabolo să cadă.

Alte variane de jonglerie se pot învăţa cu devil-stick-ul, poi-urile, cu mingi pentru contact juggling

Activităţi motorii în sesiunile de jonglerie: 

• jocul cu paraşuta: cerem copiilor să prindă fiecare o bucată  de paraşută, iar la un anumit semnal toţi ridică mâinile, aruncă paraşuta în sus şi intră sub paraşută.
• cerem copiilor să pună cât mai multe baloane pe paraşuta aşezată pe sol, apoi fiecare copil prinde de un colţ şi la un semnal ridică paraşuta aruncând baloanele spre zenit. 
• copiii aşezaţi în cerc: primeşte fiecare câte un obiect de jonglerie, este rugat să-i găsească,  o altă utilitate obiectului. De exemplu: un baston poate servi ca microfon, un cerc poate fi o groapă adâncă peste care copiii trebuie să sară, mingea poate fi purtată ca o coroană (copiii merg în rând cu câte o minge pe cap; cel care o poartă cel mai mult câştigă).

Sesiunile de jonglerie se însoţesc cu cele de clownerie, pantomimă sau acrobaţie acolo unde este posibil. Se pot inventa mii de jocuri cu obiectele de jonglerie. 
Ce ziceţi dragi părinţi ca în pauzele de la orele de curs copiii să practice astfel de activităţi recreative?
Eu aş introduce elemente de jonglerie la orele de sport. Jongleria conţine o serie de mişcări complexe care spre deosebire de mişcările efectuate la orele de educaţie fizică au un scop, o finalitate. Cred că elevii nu s-ar plictisi şi nici nu ar cere scutiri inutile.

Programul Sherborne şi analiza mişcării conform teoriei Dezvoltării mişcărilor la copii, elaborată de R. Laban

Metoda oferă o pregătire pentru multe alte activităţi fizice. Copiii beneficiază de un program, care cuprinde exerciţii la aparate, de interacţiune, înot, joacă în aer liber, diverse elemente sportive, de dans sau de teatru. Acestea oferă o bază de explorare a altor activităţi. Metoda a fost folosită si pentru copiii cu deficienţe de auz, de văz şi/sau neuromotorii, obţinându-se rezultate încurajatoare. Domeniile în care acţionează metoda sunt: 

1. dezvoltarea fizică

-          stimularea propriocepţiei

-          creşterea controlului motor, al planificării mişcărilor

-          dobândirea unui vocabular al mişcării

-          formarea deprinderilor motrice grosiere

2. dezvoltarea personalităţii

-          dezvoltarea sentimentului conştiinţei de sine

-          îmbunătăţirea încrederii în forţele proprii

-          dezvoltarea iniţiativei şi inventivităţii

-          dezvoltarea sensibilităţii la nevoile şi dorinţele altora

-          stimularea abilităţilor comunicaţionale şi relaţionale

-          stimularea capacităţilor de învăţare din experienţa mişcării.

   Exerciţii:

• echipe de câte 2 copii se prind spate în spate şi se ridică unul pe celălalt. Dacă ei nu pot sta în ortostatism pot efectua acest exerciţiu din şezând.
• 2 câte 2 copii stând spate în spate se împing. Exerciţiul se poate face din ortostatism sau din şezând.
• 2 câte 2 copii îşi prind mâinile şi se împing simultan, se  trag unul pe celălalt sau se rotesc în acelaşi sens.
• un copil se întinde pe sol pe o pătură, colegul de joacă îl „târăşte” prin sala, trăgând de pătură. Acest exerciţiu este îndeplinit de terapeut în cazul unui copil cu deficienţe neuromotorii severe
• trânta pentru băieţi. Copiilor li se spune ce mişcări sunt permise, le sunt recomandate rostogolirile pe sol, după ce au fost îndepărtate obiectele şi mobilierul.
• un copil împinge, pentru a rostogoli, un alt copil ce se află în culcat lateral pe sol, apoi schimbă rolurile.

·         copilul este aşezat pe spatele a 4 asistenţi ce se află în patrupedie, un alt terapeut supraveghează din picioare copilul şi cere asistenţilor săi să-şi onduleze prin mişcări spatele pentru a oferi senzaţii de mişcare copilului.

·         terapeutul semiculcat susţine copilul pe  pieptul său şi se rostogolesc într-o parte şi în cealaltă, se ridică şi se culcă (rostogoliri înainte-înapoi).

·         terapeutul în semiculcat susţine copilul pe piept şi efectuează diverse mişcări, conducând membrele superioare ale copilului, pentru a-i oferi senzaţii de mişcare.

·         2 asistenţi introduc copilul într-un material rezistent şi îl leagănă pe toate direcţiile de mişcare.

·         2 asistenţi îşi împreunează mâinile şi antebraţele pentru a face un leagăn; un al treilea aşază copilul pentru a fi legănat sau plimbat şi îl supraveghează.

·          copilul este aşezat pe sol, pe un material special, de fâş (alunecos), terapeutul susţine picioarele copilului şi îl împinge înainte-înapoi, îl rostogoleşte, astfel încât copilul să alunece cu ajutorul materialului (tehnică de facilitare).