Paşi în învăţarea mersului

Învăţarea mersului începe încă din viaţa intrauterină, atunci când, plimbându-se, viitoarea mamă îi oferă fătului stimuli ce ajută la dezvoltarea sistemului vestibular (al echilibrului), iar din cadenţa mersului mamei, fătul parcepe ritmul paşilor.

După naştere, bebeluşul trebuie să primească aceleaşi senzaţii şi în plus exerciţii motrice ce îl pot ajuta să se dezvolte armonios din punct de vedere fizic şi psihomotor.

Pentru început îl posturăm pe burtica lui şi pe burtică noastră sau pe pătuţ şi îl încurajăm să-şi ridice, să-şi susţină şi să-şi menţină capul atât cât stă în puterile lui. Stimulat, bebe va ridica, susţine şi întoarce capul după jucării scuturate uşor sau vocea noastră care îl cheamă cu afecţiune.  Această etapă a evoluţiei motorii, îl ajută  să-şi întărească musculatura extensoare a gâtului şi spatelui. Din momentul în care îşi menţine şi controlează capul, îl putem plimba în marsupiu. Aici bebe percepe cadenţa paşilor mamei, de mare ajutor pentru însuşirea mersului. Un bun control al capului, ajută la inhibarea unor reflexe primitive şi prin inhibarea lor la trecerea spre următorul pas al evoluţiei neuromotorii: statul aşezat sau în şezând – după cum vom denumi noi mai departe această postură.

Dar până acolo mai avem un pas de făcut: rostogolirile din culcat, de pe burtică pe spate şi invers, formează şi dezvoltă schemele de mişcare normale, coordonarea globală între trunchi, cap, gât, pe de o parte şi membre, pe de altă parte. Îl putem sprijini în acest  moment, oferindu-i câteva exerciţii care să-l stimuleze şi să nu-l descurajeze. Copii care nu sunt încurajaţi în acestă etapă, renunţă la mersul în patru labe, ceea ce va determina alte întârzieri pe alte planuri, chiar în domeniul cognitiv (copilul nu-şi formează de timpuriu o formă de explorare independentă a mediului înconjurător), dar şi al sănătăţii fizice de mai târziu (mersul în 4 labe întăreşte ligamentele articulaţiilor radio-carpiene).  Vom reveni la aceste aspecte.

Exerciţii pentru a încuraja rostogolirile din culcat:

·         copilul aşezat pe spate, îl susţinem de şold şi de laba piciorului şi îl ridicăm uşor, facem noi jumătate de mişcare, adică o mişcare de rotaţie a trunchiului spre stânga, restul îl lăsăm pe micuţ să facă. Din aceeaşi postură fixăm  palma pe spatele bebeluşului, una îi susţine mănuţa îl rotăm puţin spre stânga, restul mişcării aşteptăm să facă singur, adică să-şi rotească trunchiul inferior şi să-şi ducă singur picioruşul odată cu trunchiul spre stânga. Repetăm aceleaşi mişcări spre dreapta.

·         La fel şi de pe burtică, îi întindem un braţ pe lângă cap şi îl stimulăm să se întoarcă de pe burtă pe spate de partea braţului întins. Treptat îl lăsăm să facă aceste mişcări singur şi îi stimulăm întoarcerile oferindu-i diverse jucării.

Statul în şezut însuşit în jurul vârstei de 6 luni, îl obligă pe bebe să-şi asigure stabilitatea şi să-şi formeze echilibrul.  Este momentul să-l ajutăm să-şi formeze mecanismele de redresare şi îndreptare. După ce stă în şezând fără suport, oferiţi-i jucării după care să se întindă, să se rotească din trunchi pentru a le apuca. Aceste jocuri îl ajută să-şi disocieze mişcările membrelor inferioare – un pas extrem de important spre achiziţia mersului. Căderile din şezând îl ajută la formarea reflexelor de apărare (reflexul paraşutei). Învăţaţi-l cum să-şi folosească mânuţele pentru a se proteja atunci când cade. Nu neglijaţi acest aspect din dezvoltarea lui; îl puteţi proteja astfel de microtraumatismele pe care le poate suferi lovindu-se cu capul de mobilierul din jur sau de sol.

Deplasarea în „patru labe” sau de-a buşilea apare în jurul vârstei de 7-8 luni. Dar nu este o regulă. Unii copii care sar peste această etapă, o pot folosi după învăţarea mersului. Nu vă bucuraţi dacă nu merg de-a buşilea. Avantajele trecerii prin această etapă a dezvoltării neuromotorii sunt numeroase: de la formrea mecanismelor de echilibrare, până la formarea abilităţilor şi a deprinderilor motrice fine (inclusiv scrisul).

Stând sau deplasându-se în „patru labe”, bebeluşul îşi ridică şi simte pentru prima dată greutatea corporală, îşi reglează astfel senzaţiile proprioceptive cu rol în formarea conştiinţei de sine. Fiind primul mod de deplasare sigur, îi oferă posibilitatea explorării spaţiului.  I se dezvoltă voinţa, curiozitatea, sentimentul reuşitei. Nu este acelaşi lucru să aştepţi ca un adult să-ţi ofere uneori o jucărie de care te poţi plictisi sau să te duci singur să-ţi alegi ce-ţi place, să poţi conştientiza că poţi controla şi tu o parte cât de mică din mediul înconjurător.

Pe cei care susţin că acei copii care deplasându-se în „patru labe” nu vor mai merge în picioare, ţin să-i contrazic. Nu am văzut în viaţa mea copil sănătos fizic şi care să nu se ridice şi să meargă independent, desigur, atunci când se simte pregătit.

Nu are nici o importanţă dacă merge sau nu la 10 luni, la 11 luni sau la 1 an şi 3 luni.  Dacă este zorit, copilul poate achiziţiona un mers vicios şi nu are destul timp să achiziţioneze reflexele de redresare (trebuie să fie capabil să întindă mâinile, atunci cţnd se dezechilibrează). Poate, astfel, să cadă mult, să sufere multiple microtraumatisme şi să nu se bucure de această realizare. Premergătorul îi poate oferi aceste dezavantaje, pe lângă riscul de a face displaziile de şold, de care vorbesc medicii ortopezi. Hamul, pe care îl văd des pe copiii „plimbaţi” prin parc şi care încă nici nu pot sta singuri pe propriile picioare, este o altă mare eroare. Dacă doriţi totuşi să-l folosiţi, utilizaţi-l imediat ce bebeluşul a învăţat să meargă singur, dar mai are probleme de echilibru şi cade deseori. Nici atunci nu-l smuciţi, ci doar atenuaţi căderea lui, lăsaţi-l să pună mânuţele pe jos pentru a învăţa să se protejeze când cade. Un bun premergător este propriul cărucior; copilul să şi-l împingă singur, dar  asistat de dvs. Căutaţi locurile amenajate în parc cu multă iarbă sau cu covoraşe de protecţie din plută sau cauciuc şi încurajaţi copilul să meargă. Nu-l susţineţi cu mânuţele ridicate deasupra capului ca să păşească. Încercaţi dvs. să vă deplasaţi astfel; aproape imposibil, nu-i aşa?

În această perioadă ar trebui să-i cumpăraţi o minge terapeutică, acea minge gigant ce o folosesc şi femeile însărcinate. Puteţi face numeroase exerciţii cu copilul dvs. Avantajele sunt următoarele: copilul câştigă mult în stabilitate, îşi formează mult mai repede reacţiile de echilibrare (de redresare şi îndreptare), îşi întăreşte mult musculatura responsabilă pentru mers, îşi însuşeşte reflexul paraşutei – reflex indispensabil mersului.

Exerciţii pe mingea Bobath

-          1-5 luni: bebe pe burtică este legănat înainte/înapoi, lateral; uşoare presiuni ritmice pe minge;

-          1-5-luni: bebe pe spate pe minge este legănat;

-         5-9 luni: bebe în şezând, susţinut se fac legănări înainte/înapoi, lateral şi presiuni ritmice, chiar ţopăială cu desprindere de pe minge, dacă bebe se simte bine pe minge;

-          7-12 luni: bebe pe burtică este legănat înainte/înapoi. La deplasarea înainte pe minge, încurajaţi-l să pună mâinile pe jos (formarea reflexului „paraşutei” – esenţial pentru mers); la deplasarea înapoi aşteptaţi să-şi aşeze tălpile pe sol – stabilizaţi postura.

-      12-18 luni şi peste: copilul în picioare (susţinut, mingea blocată de mobilier pentru a evita rostogolirea) pe minge presiuni uşoare la început, ţopăieli.

-    12-18 luni: copilul în şezând (cu puţină susţinere – prins de coapse) – legănări înainte/înapoi, stânga/dreapta. Aşteptaţi să se redreseze singur, atunci când este înclinat pe minge.

-      De la 2 ani puteţi să-l legănaţi în sezând fără să-l mai susţineţi, dar nu prin mişcări bruşte, apoi aşteptaţi ca el să se redreseze singur. Susţineţi-l de mânuţe şi blocaţi mingea pentru a încuraja copilul să ţopăie.

Aceste exerciţii dezvoltă şi întăreşte acea parte a musculaturii responsabilă de redresarea şi îndreptarea corpului, dar şi de ortostatism. Întărind aceste grupe musculare nu veţi avea un copil care cade şi se loveşte deseori, ştie să se ferească la timp, are reacţii ferme şi de bună calitate la dezechilibrări, împingeri etc. Lăsaţi copilul să sară la trambunlină, atât cât îi place lui, lăsaţi copilul să sară de la înălţimi mici (de pe pat, 1- 2 trepte); puneţi mai degrabă o saltea şi daţi la o parte corpurile de mobilier ce îl pot accidenta. Este esenţial după 1 an să-şi întărească gleznele, odată cu formarea bolţii plantare. Îl veţi scuti pe viitor de rupturi ligamentare, entorse şi fracturi la acest nivel.

Şi apoi, după ce învaţă mersul şi devine din ce în ce mai sigur pe el, faceţi multe drumeţii, chiar pe teren accidentat, adică urcaţi la deal şi coborâţi  împreună, dar nu-l mai ţineţi de mână, lăsaţi-l să urce singur pe diferite trepte şi scări, dar staţi la o anumită distanţă pentru a-l prinde.

Tricicleta sau bicicleta e bine să o folosească ocazional, nu tot timpul. Atenţie la maşinuţe şi alte derivate ale tricicletei sau bicicletei; acestea dacă sunt folosite timp îndelungat, pot produce dezechilibre musculo-ligamentare. Mersul îl ajută să-şi dezvolte musculatura gambelor, la formarea scobiturii plantare, dar nu trebuie nici obosit cu lungi plimbări. El este, totuşi, la început.

Înotul nu îl ajută să înveţe mersul, au observat asta şi specialiştii, ajungând la concluzia: că omul nu este o fiinţă amfibie. Înotul are multe alte avantaje, dar în cazul mersului denaturează mecanismele de formare a echilibrului.

Grija pe care o aveţi de timpuriu şi încurajările pe care i le puteţi oferi copilului, îl va ajuta să se dezvolte armonios, să puneţi împreună bazele formării unor deprinderi motrice sănătoase de care se va folosi de-a lungul vieţii sale. 

Editura Nomina si Gabriela Petrut-Barbu va invita la lansarea cartii Copilul si motricitatea, ed.2.
Prezenta editie este imbogatita cu un capitol de psihomotricitate, logopedie, jonglerie si multe jocuri.
Sunt asteptati atat parintii, cat si studentii sau tinerii specialisti in domeniile kinetoterapiei si psihopedagogiei speciale.

Copilul si motricitatea, editia a II-a

Cuprins 1. Dezvoltarea motricităţii la copii 1.1. Principiile dezvoltării neuromotorii 1.2. Nivelele de dezvoltare a motricităţii 1.3. Dezvoltarea pattern-urilor locomotorii 2. Elemente ale sistemului neuromotor 2.1. Stabilitate şi control postural 2.2. Mobilitate 2.3. Rolul reflexelor în aprecierea nivelului de dezvoltare neuromotorie 2.4. Echilibru, coordonare şi control motor 2.5. Tonusul muscular 2.6. Senzaţiile kinestezice şi proprioceptive 2.7. Formarea deprinderilor motrice 2.8. Deprinderi de autoîngrijire 3. Metode de intervenţie prin mişcare 3.1. Metoda Bobath 3.2. Pedagogia conductivă 3.3. Kinetoterapia 3.4. Psihomotricitatea 3.5. Metoda Montessori 3.6. Programul Sherborne şi analiza mişcării 3.7. Jocurile motrice 3.8. Jongleria, o artă a mişcării 4. Activităţile de joc la copii 4.1. Teorii ale jocului 4.2. Clasificarea jocurilor 4.3. Abordarea psihopedagogică a jocului 4.4. Valenţele formative şi corectiv–compensatorii ale jocului în prezenţa deficitului neuromotor 4.5. Caracteristicile jocului în procesul educativ-intervenţional 5. Modele de intervenţie neuromotorie 5.1. Program de educaţie neuromotorie 5.2. Tehnici kinetoterapeutice 5.3. Programe de exerciţii pentru corectarea aliniamentului corpului 5.4. Elemente practice ale Pedagogiei Conductive 5.5. Exerciţii pentru creşterea coordonării şi a deprinderilor motrice fine 5.6. Exerciţii din programul Sherborne 5.7. Exerciţii fizice introduse în jocuri 5.8. Variante şi exerciţii din jonglerie 6. Educaţia psihomotorie 6.1. Taxonomia intervenţiilor psihomotorii 6.2. Program de intervenţie psihomotorie 6.3. Modele de intervenţie în educaţia psihomotorie 7. Limbajul. Tehnici de comunicare şi de educare a controlului oro-facial 7.1. Nivelele de dezvoltare a limbajului 7.2. Particularităţile verbale la copiii cu deficienţe neuromotorii 7.3. Tulburările de vorbire 7.4. Modele de lucru în terapia verbală 7.5. Sistemul de comunicare Bliss în sindromul de nedezvoltare al vorbirii 7.6. Tehnici de alimentare 7.7. Tehnici de igienă orală 8. Deficienţele neuromotorii 8.1. Encefalopatia infantilă sechelară 8.2. Fiziopatologie 8.3. Etiologia 8.4. Incidenţa 8.5. Formele clinice ale EIS 8.6. Tulburări asociate deficienţei neuromotorii 8.7. Impactul deficienţei neuromotorii asupra dezvoltării cognitive şi a formării relaţiilor sociale ale copilului 9. Achiziţiile motrice la copiii cu deficienţe neuromotorii 9.1. Studiul longitudinal 9.2. Rezultatele studiului Concluzii Sfaturi practice pentru tinerii specialişti Bibliografie Anexa

Carte de psihomotricitate

In septembrie voi publica o noua editie a cartii Copilul si Motricitatea, cu un continut mult imbunatatit, un capitol despre psihomotricitate, despre dezvoltarea limbajului, jongleria terapeutica si multe altele. 

Terapia logopedică la copiii cu deficienţe neuromotorii

Modele de lucru

Terapia logopedică la copiii cu deficienţe neuromotorii trebuie axată în primul rând pe achiziţii preverbale, pe corectarea tulburărilor de pronunţie şi pe relaxare printr-o bună posturare pe durata şedinţei logopedice.

A. Postura copilului cu deficienţe neuromotorii la activităţile logopedice

B. Terapia logopedică preverbală

Enumăr toate activităţile logopedice ce preced stimularea emiterii fonemice:

1.       relaxare/tonifiere pe musculatura orofacială,

2.       exerciţii motrice grosiere şi fine ce pot precede sau însoţi emisiunile preverbale şi verbale, mişcările ritmice se încadrează în acest context;

3.       educarea ritmului, propriu-zisă;

4.       educarea masticaţiei, formarea coordonării între masticaţie şi deglutiţie

5.       gimnastică respiratorie, reglarea fonică

6.       conceperea albumului pentru copiii non-verbali

7.       formarea achiziţiilor de comunicare Bliss pentru copii non-verbali

8.       stimulare multisenzorială, loc principal ocupă aici formarea auzului fonematic

9.       formarea abilităţilor non-verbale: gesturi, postură etc.

10.   creşterea coordonării motricităţii aparatului articulator

11.   reglarea controlului motor al capului şi gâtului

12.   stabilirea posturii (împreună cu kinetoterapeutul) din care copilul va participa la şedinţa logopedică

13.   acordarea unei atenţii sporite pentru păstrarea igienei dentare

14.   creşterea controlului oro-facial: controlul scurgerii salivei, educarea înghiţirii spontane.

Toate aceste acţiuni intră în competenţele logopedului. Corectarea emiterii unui anumit fonem este o competenţă restrânsă a logopedului. Pentru a ajunge la aceste aspecte, cu copii deficienţi neuromotori trebuie să începem respectând paşii enumeraţi mai sus.

C. Terapia verbală se continuă după antrenarea musculară cu învăţarea emiterii vocalelor.
D. Pentru copiii non-verbali am făcut albume personalizate. Acestea conţin imagini, fotografii cu persoanele din anturaj sau desene cu obiectele folosite de copil în mod frecvent. Albumul trebuie să-l însoţească permanent pe copil şi trebuie folosit ori de câte ori copilul doreşte. Răsfoiam pagină cu pagină pentru a afla ce îşi doreşte să facă la grădiniţă o fetiţă de 5 ani cu tetraplegie forma atonă şi diskinetică. Urmărea fiecare pagină şi, agitându-se, dădea de înţeles, mesajul ce voia să îl transmită.  Imaginea respectivă reprezenta nevoia sau dorinţa ei. Dacă pe pagină era desenul casetofonului, ne dădea de înţeles că doreşte să asculte muzică sau arăta cana pentru a bea apă, imaginea toaletei reprezenta dorinţa de a-şi face nevoile. Desigur că desenele trebuie cât de cât organizate pe criterii de activitate: mîncat/băut, toaletă (nevoi stringente), jocuri/jucării, activităţi terapeutice, activităţi în aer liber. Pentru fiecare aspect trebuie să vă gândiţi la o imagine reprezentativă, o fotografie care să reprezinte persoanele din anturaj. Fără acest album, copilul non-verbal se agită pentru a vă comunica ceva, iar Dvs. îl întrebaţi şi tot întrebaţi, copilul devine frustrat, agitat sau renunţă. Dar ce facem când el vrea să ne comunice că îl doare ceva, poate îl strânge o centură de la fotoliul rulant. Este într-adevăr dificil să reuşim să comunicăm cu ei. Oricum ar fi, orice copil are dreptul să comunice. Mai mult decât atât este imperios necesar să ne poată transmite oricând nevoile şi dorinţele lor.

Dacă dezvoltarea psihică îi permite şi dacă poate să puncteze cu un deget, atunci sistemul Bliss este cel mai potrivit pentru comunicare. În paralel, nu se renunţă la încercarea emiterii sunetelor. Oricum, însoţim de fiecare dată imaginea sau desenul - aici pictograma - de cuvântul ce îl reprezintă: simbolul sonor însoţit de simbolul grafic.

Sistemul de comunicare Bliss în sindromul de nedezvoltare al vorbirii

Învăţarea unor posibilităţi lingvistice pentru a facilita comunicarea copiilor non-verbali prin pictograme se face cu ajutorul sistemului Bliss Symbol.

Scopul şi activităţile bliss după McDonald (1980):

-          simbolurile au o bază raţională care facilitează interpretarea şi memorarea;

-          pot fi generativ-combinatorii;

-          simbolurile sunt referinţe de sens cu semnificaţie şi pot fi înţelese fără a face apel la sunete sau cuvinte;

-          simbolurile sunt compuse dintr-un număr relativ redus de forme – numite elemente simboluri;

-          urmând un sistem logic, elementele de bază sunt folosite în variate combinaţii ce pot să aibă mii de înţelesuri.

Copilul cu deficienţe neuromotorii, care nu poate vorbi, simte nevoia de comunicare cu cei din jur, poate da de înţeles că doreşte sau refuză ceva. Nu trebuie să-i neglijăm acestă nevoie. Cu acest sistem reuşim să înţelegem chiar şi ce îl doare şi unde îl doare.

Mai multe in cartea Copilul si motricitatea. Program de educare neuromotorie, ed.2

ateliere Montessori

Cărţi pentru copii: povesti, poezii, exercitii pentru dezvoltarea limbajului

Editura ANTEEA, profilată pe cărţi educative, publică: poveşti, legende, cântece şi poezii pentru copii, însoţite de jocuri tematice şi exerciţii pentru dezvoltarea limbajului şi a gândirii. 
Cărţile sunt ilustrate de Adrian Barbu. 
Comenzile pe adresa www.editura-anteea.ro 
Preţurile sunt avantajoase (o carte costă mai puţin decât un pachet de ţigări).