Paşi în învăţarea mersului

Învăţarea mersului începe încă din viaţa intrauterină, atunci când, plimbându-se, viitoarea mamă îi oferă fătului stimuli ce ajută la dezvoltarea sistemului vestibular (al echilibrului), iar din cadenţa mersului mamei, fătul parcepe ritmul paşilor.

După naştere, bebeluşul trebuie să primească aceleaşi senzaţii şi în plus exerciţii motrice ce îl pot ajuta să se dezvolte armonios din punct de vedere fizic şi psihomotor.

Pentru început îl posturăm pe burtica lui şi pe burtică noastră sau pe pătuţ şi îl încurajăm să-şi ridice, să-şi susţină şi să-şi menţină capul atât cât stă în puterile lui. Stimulat, bebe va ridica, susţine şi întoarce capul după jucării scuturate uşor sau vocea noastră care îl cheamă cu afecţiune.  Această etapă a evoluţiei motorii, îl ajută  să-şi întărească musculatura extensoare a gâtului şi spatelui. Din momentul în care îşi menţine şi controlează capul, îl putem plimba în marsupiu. Aici bebe percepe cadenţa paşilor mamei, de mare ajutor pentru însuşirea mersului. Un bun control al capului, ajută la inhibarea unor reflexe primitive şi prin inhibarea lor la trecerea spre următorul pas al evoluţiei neuromotorii: statul aşezat sau în şezând – după cum vom denumi noi mai departe această postură.

Dar până acolo mai avem un pas de făcut: rostogolirile din culcat, de pe burtică pe spate şi invers, formează şi dezvoltă schemele de mişcare normale, coordonarea globală între trunchi, cap, gât, pe de o parte şi membre, pe de altă parte. Îl putem sprijini în acest  moment, oferindu-i câteva exerciţii care să-l stimuleze şi să nu-l descurajeze. Copii care nu sunt încurajaţi în acestă etapă, renunţă la mersul în patru labe, ceea ce va determina alte întârzieri pe alte planuri, chiar în domeniul cognitiv (copilul nu-şi formează de timpuriu o formă de explorare independentă a mediului înconjurător), dar şi al sănătăţii fizice de mai târziu (mersul în 4 labe întăreşte ligamentele articulaţiilor radio-carpiene).  Vom reveni la aceste aspecte.

Exerciţii pentru a încuraja rostogolirile din culcat:

·         copilul aşezat pe spate, îl susţinem de şold şi de laba piciorului şi îl ridicăm uşor, facem noi jumătate de mişcare, adică o mişcare de rotaţie a trunchiului spre stânga, restul îl lăsăm pe micuţ să facă. Din aceeaşi postură fixăm  palma pe spatele bebeluşului, una îi susţine mănuţa îl rotăm puţin spre stânga, restul mişcării aşteptăm să facă singur, adică să-şi rotească trunchiul inferior şi să-şi ducă singur picioruşul odată cu trunchiul spre stânga. Repetăm aceleaşi mişcări spre dreapta.

·         La fel şi de pe burtică, îi întindem un braţ pe lângă cap şi îl stimulăm să se întoarcă de pe burtă pe spate de partea braţului întins. Treptat îl lăsăm să facă aceste mişcări singur şi îi stimulăm întoarcerile oferindu-i diverse jucării.

Statul în şezut însuşit în jurul vârstei de 6 luni, îl obligă pe bebe să-şi asigure stabilitatea şi să-şi formeze echilibrul.  Este momentul să-l ajutăm să-şi formeze mecanismele de redresare şi îndreptare. După ce stă în şezând fără suport, oferiţi-i jucării după care să se întindă, să se rotească din trunchi pentru a le apuca. Aceste jocuri îl ajută să-şi disocieze mişcările membrelor inferioare – un pas extrem de important spre achiziţia mersului. Căderile din şezând îl ajută la formarea reflexelor de apărare (reflexul paraşutei). Învăţaţi-l cum să-şi folosească mânuţele pentru a se proteja atunci când cade. Nu neglijaţi acest aspect din dezvoltarea lui; îl puteţi proteja astfel de microtraumatismele pe care le poate suferi lovindu-se cu capul de mobilierul din jur sau de sol.

Deplasarea în „patru labe” sau de-a buşilea apare în jurul vârstei de 7-8 luni. Dar nu este o regulă. Unii copii care sar peste această etapă, o pot folosi după învăţarea mersului. Nu vă bucuraţi dacă nu merg de-a buşilea. Avantajele trecerii prin această etapă a dezvoltării neuromotorii sunt numeroase: de la formrea mecanismelor de echilibrare, până la formarea abilităţilor şi a deprinderilor motrice fine (inclusiv scrisul).

Stând sau deplasându-se în „patru labe”, bebeluşul îşi ridică şi simte pentru prima dată greutatea corporală, îşi reglează astfel senzaţiile proprioceptive cu rol în formarea conştiinţei de sine. Fiind primul mod de deplasare sigur, îi oferă posibilitatea explorării spaţiului.  I se dezvoltă voinţa, curiozitatea, sentimentul reuşitei. Nu este acelaşi lucru să aştepţi ca un adult să-ţi ofere uneori o jucărie de care te poţi plictisi sau să te duci singur să-ţi alegi ce-ţi place, să poţi conştientiza că poţi controla şi tu o parte cât de mică din mediul înconjurător.

Pe cei care susţin că acei copii care deplasându-se în „patru labe” nu vor mai merge în picioare, ţin să-i contrazic. Nu am văzut în viaţa mea copil sănătos fizic şi care să nu se ridice şi să meargă independent, desigur, atunci când se simte pregătit.

Nu are nici o importanţă dacă merge sau nu la 10 luni, la 11 luni sau la 1 an şi 3 luni.  Dacă este zorit, copilul poate achiziţiona un mers vicios şi nu are destul timp să achiziţioneze reflexele de redresare (trebuie să fie capabil să întindă mâinile, atunci cţnd se dezechilibrează). Poate, astfel, să cadă mult, să sufere multiple microtraumatisme şi să nu se bucure de această realizare. Premergătorul îi poate oferi aceste dezavantaje, pe lângă riscul de a face displaziile de şold, de care vorbesc medicii ortopezi. Hamul, pe care îl văd des pe copiii „plimbaţi” prin parc şi care încă nici nu pot sta singuri pe propriile picioare, este o altă mare eroare. Dacă doriţi totuşi să-l folosiţi, utilizaţi-l imediat ce bebeluşul a învăţat să meargă singur, dar mai are probleme de echilibru şi cade deseori. Nici atunci nu-l smuciţi, ci doar atenuaţi căderea lui, lăsaţi-l să pună mânuţele pe jos pentru a învăţa să se protejeze când cade. Un bun premergător este propriul cărucior; copilul să şi-l împingă singur, dar  asistat de dvs. Căutaţi locurile amenajate în parc cu multă iarbă sau cu covoraşe de protecţie din plută sau cauciuc şi încurajaţi copilul să meargă. Nu-l susţineţi cu mânuţele ridicate deasupra capului ca să păşească. Încercaţi dvs. să vă deplasaţi astfel; aproape imposibil, nu-i aşa?

În această perioadă ar trebui să-i cumpăraţi o minge terapeutică, acea minge gigant ce o folosesc şi femeile însărcinate. Puteţi face numeroase exerciţii cu copilul dvs. Avantajele sunt următoarele: copilul câştigă mult în stabilitate, îşi formează mult mai repede reacţiile de echilibrare (de redresare şi îndreptare), îşi întăreşte mult musculatura responsabilă pentru mers, îşi însuşeşte reflexul paraşutei – reflex indispensabil mersului.

Exerciţii pe mingea Bobath

-          1-5 luni: bebe pe burtică este legănat înainte/înapoi, lateral; uşoare presiuni ritmice pe minge;

-          1-5-luni: bebe pe spate pe minge este legănat;

-         5-9 luni: bebe în şezând, susţinut se fac legănări înainte/înapoi, lateral şi presiuni ritmice, chiar ţopăială cu desprindere de pe minge, dacă bebe se simte bine pe minge;

-          7-12 luni: bebe pe burtică este legănat înainte/înapoi. La deplasarea înainte pe minge, încurajaţi-l să pună mâinile pe jos (formarea reflexului „paraşutei” – esenţial pentru mers); la deplasarea înapoi aşteptaţi să-şi aşeze tălpile pe sol – stabilizaţi postura.

-      12-18 luni şi peste: copilul în picioare (susţinut, mingea blocată de mobilier pentru a evita rostogolirea) pe minge presiuni uşoare la început, ţopăieli.

-    12-18 luni: copilul în şezând (cu puţină susţinere – prins de coapse) – legănări înainte/înapoi, stânga/dreapta. Aşteptaţi să se redreseze singur, atunci când este înclinat pe minge.

-      De la 2 ani puteţi să-l legănaţi în sezând fără să-l mai susţineţi, dar nu prin mişcări bruşte, apoi aşteptaţi ca el să se redreseze singur. Susţineţi-l de mânuţe şi blocaţi mingea pentru a încuraja copilul să ţopăie.

Aceste exerciţii dezvoltă şi întăreşte acea parte a musculaturii responsabilă de redresarea şi îndreptarea corpului, dar şi de ortostatism. Întărind aceste grupe musculare nu veţi avea un copil care cade şi se loveşte deseori, ştie să se ferească la timp, are reacţii ferme şi de bună calitate la dezechilibrări, împingeri etc. Lăsaţi copilul să sară la trambunlină, atât cât îi place lui, lăsaţi copilul să sară de la înălţimi mici (de pe pat, 1- 2 trepte); puneţi mai degrabă o saltea şi daţi la o parte corpurile de mobilier ce îl pot accidenta. Este esenţial după 1 an să-şi întărească gleznele, odată cu formarea bolţii plantare. Îl veţi scuti pe viitor de rupturi ligamentare, entorse şi fracturi la acest nivel.

Şi apoi, după ce învaţă mersul şi devine din ce în ce mai sigur pe el, faceţi multe drumeţii, chiar pe teren accidentat, adică urcaţi la deal şi coborâţi  împreună, dar nu-l mai ţineţi de mână, lăsaţi-l să urce singur pe diferite trepte şi scări, dar staţi la o anumită distanţă pentru a-l prinde.

Tricicleta sau bicicleta e bine să o folosească ocazional, nu tot timpul. Atenţie la maşinuţe şi alte derivate ale tricicletei sau bicicletei; acestea dacă sunt folosite timp îndelungat, pot produce dezechilibre musculo-ligamentare. Mersul îl ajută să-şi dezvolte musculatura gambelor, la formarea scobiturii plantare, dar nu trebuie nici obosit cu lungi plimbări. El este, totuşi, la început.

Înotul nu îl ajută să înveţe mersul, au observat asta şi specialiştii, ajungând la concluzia: că omul nu este o fiinţă amfibie. Înotul are multe alte avantaje, dar în cazul mersului denaturează mecanismele de formare a echilibrului.

Grija pe care o aveţi de timpuriu şi încurajările pe care i le puteţi oferi copilului, îl va ajuta să se dezvolte armonios, să puneţi împreună bazele formării unor deprinderi motrice sănătoase de care se va folosi de-a lungul vieţii sale.